mestecău² s [At: GR. S. VII, 119 / Pl: nct / E: mesteca¹ + -ău] (Arg) Gură a omului.

mestecău¹ [At: KLEIN, D. 221 / V: (reg) meșt~, măzdăgău / Pl: (1-2) ~caie, (3) ~căi / E: mesteca² + -ău] 1 sn (Pop) Băț gros de lemn, în formă de sul, folosit la mestecatul mămăligii, al laptelui în care s-a pus cheagul, al laptelui prins sau al aluatului. 2 sn (Reg) Polonic. 3 sm (Reg; pbl) Persoană care se amestecă în treburile din bucătărie, încurcându-i pe ceilalți.

MESTECĂU, mestecaie, s. n. (Regional) Făcăleț pentru mestecat mămăliga. Dacă nu se samănă cucuruzul pînă la arminden, poți să bagi mestecăul mămăligei în foc. HEM 1709.

mestecău m. lemn de mestecat mămăliga: mestecău și cuțit POP.

mestecăŭ n., pl. ăĭe (d. mestec 1). Rar. Mestecător de mămăligă, făcăleț, melesteŭ.

măzdrăgău sn vz mestecău¹

meștecău sn vz mestecău¹

mestecău (reg.) s. n., art. mestecăul; pl. mestecaie

mestecău (reg.) s. n., art. mestecăul; pl. mestecaie

mestecău s. n., art. mestecăul; pl. mestecaie

MESTECĂU s. v. făcăleț, gură, sucitor, vergea.

mestecău s. v. FĂCĂLEȚ. GURĂ. SUCITOR. VERGEA.

MESTECĂU¹ s. n., s. m. 1. S. n. (Popular) Băț gros de lemn, în formă de sul, folosit la mestecatul mămăligii (v. f ă c ă l e ț, m e I e s t e u, m e s t e c a r, m e s t e c ă l ă u, m e s t e l n i c, m ă m ă l i g a r II 1, c u l e ș e r), pe alocuri și la mestecatul laptelui în care s-a pus cheagul, al laptelui prins sau al zerului (CHEST. V 139/56, A I 6, 12), la întinsul aluatului (ALR II 3 982/836, 872, v. v e r g e a, s u c i t o r), la măngăluitul rufelor (ib. 3 386/812, 3 386 bis / 836). Cf. KLEIN, D. 221, HEM 1 709. Un mestecău de mămăligă, mai multe linguri și furculițe de lemn. PĂCALĂ, M. R. 451. Îndată ce începea zărul a fierbe, ca să nu se prindă pe fundul căldării, se mesteca într-una cu „mestecăul urdei”. DRAGOMIR, O. M. 15, cf. MAT. FOLK. 1551, PLOPȘOR, C. 42. ♦ (Regional) Polonic (Totoreni-Beiuș). A I 22. 2. S. m. (Regional) „Cel ce tot dă cu nasul prin bucătărie și se amestecă la fiert” (Brașov). Com. PUȘCARIU. – Pl.: (1) mestecaie, (2) mestecăi. – Și: (regional, 1) méștecáu (PĂCALĂ, M. R. 429, ALR II 4 103/130, A II 6, 12), măzdăgău (ALR II 4103/105) s. n. - Mesteca² + suf. -ău.

MESTECĂU² subst. (Argotic) Gură (a omului). GR. S. VII, 119. Cînd ți-oi da una la mestecău, vezi stele verzi! Com. din PLOIEȘTI. - Pl.: ? – Mesteca¹ + suf. -ău.

MEȘTECĂU s. n. v. mestecău¹.