NĂBĂDAIE, năbădăi, s. f. (Pop.) 1. Acces de furie, de mânie. ◊ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1). ◊ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-și piardă calmul, stăpânirea de sine. 2. (Pop.) Criză epileptică. – Et. nec.

năbădaie sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~dăi / E: nct] (Pop; mpl) 1 (Med) Epilepsie. 2 (Pex) Criză epileptică Si: (pop) pandalie. 3 (Pex) Duh rău despre care se crede că ar provoca epilepsia Si: (reg) năbădaică (1). 4 (Fam) Acces de furie. 5 (Îe) A băga în ~dăi A speria. 6 (Îae) A face pe cineva să-și piardă calmul, stăpânirea de sine Si: a înnebuni, a zăpăci. 7 (Reg; lpl) Capricii. 8 (Îla) Cu ~dăi Temperamentos. corectat(ă)

năbădaie f. (întrebuințat mai ales la pl.) 1. epilepsie: l’au găsit năbădăile; 2. fig. furie. [Serb. NAPADAĬ, acces].

NĂBĂDĂI¹ s. f. pl. 1. (Pop. și fam.) Acces de furie, de mânie. ◊ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1). ◊ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-și piardă calmul, stăpânirea de sine. 2. (Pop.) Criză epileptică. – Et. nec.

NĂBĂDĂI¹ s. f. pl. (În expr.) A-l apuca (sau a-l găsi) pe cineva (toate) năbădăile = a) a se supăra foarte tare, a se mînia. Cînd o văz pe nevasta asta a mea că vine cu vadra... tocmai din vale... mă găsesc năbădăile! PREDA, Î. 158. Cum s-a arătat Negoiță, domnița a stat din cap și a început să țipe, apucată de toate năbădăile. CARAGIALE, O. III 46; b) a se înfricoșa, a se înspăimînta; p. ext. a-și pierde mințile. Cîți se amureza de dînsa, unul se înnebunea, pe altul îl găsea năbădăile. GORJAN, H. II 98; c) a avea o criză de epilepsie. Tremură de parcă îl găsesc toate năbădăile. PANN, P. V. III 52. A băga (pe cineva) în năbădăi = a înspăimînta, a înfricoșa; p. ext. a face să-și piardă mințile, să înnebunească. Lelea cu făptura ei M-a băgat în năbădăi. ȘEZ. VIII 26.

NĂBĂDĂI f. pl. pop. Acces de mânie nestăpânită; dambla. * Cu ~ a) supărăcios; b) nărăvaș. A-l apuca (sau a-l găsi) pe cineva (toate) ~le a) a fi cuprins de furie; b) a fi cuprins de frică; c) a avea o criză de epilepsie; d) a înnebuni. A băga pe cineva în ~ a) a speria pe cineva; b) a face pe cineva să-și iasă din fire. /Orig. nec.

năbădăĭ f., pl. (d. bătaĭe, bătăĭ, cu pref. slav. na-. Cp. și cu bg. napadanie, napadenie, năpădire, atac, acces). Mare furie și zbucium, năvîrliĭ: răcnea parćă-l apucase năbădăile de furie, de frică. V. zabaĭdoace.

năbădaie (pop.) s. f., g.-d. art. năbădăii; pl. năbădăi, art. năbădăile (desp. -dă-i-)

năbădaie (pop.) s. f., g.-d. art. năbădăii; pl. năbădăi

năbădaie s. f., pl. năbădăi

năbădaie, pl. năbădăi

năbădaie, -dăi.

năbădaie (năbădăi), s. f. – 1. Atac de epilepsie. – 2. Atac, criză. – Var. năbădaică. Sl. (sb., bg., rus.) napadanije „atac” (Cihac, II, 211; Tiktin). – Der. năbădios, adj. (epilectic; coleric; neliniștit). Cf. năpădi.

năbădăi s. f. pl. 1. (pop.) acces de furie / de mânie 2. (reg.) criză de epilepsie

NĂBĂDAIE s. v. capriciu, chef, fandoseală, fantezie, fason, fiță, maimuțăreală, moft, naz, poftă, prosteală, sclifoseală, toană.

năbădaie s. v. CAPRICIU. CHEF. FANDOSEALĂ. FANTEZIE. FASON. FIȚĂ. MAIMUȚĂREALĂ. MOFT. NAZ. POFTĂ. PROSTEALĂ. SCLIFOSEALĂ. TOANĂ.

NĂBĂDĂI s. pl. v. epilepsie, furie, înverșunare, mânie.

năbădăi s. pl. v. EPILEPSIE. FURIE. ÎNVERȘUNARE. MÎNIE.

năbădáie, năbădăi, s.f. 1. Capriciu, moft. 2. Epilepsie. – Din sl. napadanije „atac” (Cihac, Tiktin, după DER).

năbădaie, năbădăi, s.f. – 1. Capriciu, moft. 2. Epilepsie. – Et. nec. (MDA); din sl. (srb., bg., rus.) napadanije „atac” (Cihac, Tiktin, cf. DER).

NĂBĂDAIE s. f. 1. (Popular; de obicei la pl.; mai ales în legătură cu verbe ca „a apuca”, „a găsi”, „a scutura” etc.) Epilepsie, criză epileptică, (popular) pandalie; p. ext. duh rău despre care se crede că ar provoca epilepsia; (familiar) acces de furie, toană, năvîrlii; (regional) năbădaică. cf. i. golescu, c. Cîți se amureza de dînsa, unul se înnebunea, pe altul îl găsea năbădăile. gorjan, h. ii, 98/5. Aceasta samănă, crede-mă, mai mult niște năbădăi decît amor. pr. dram. 133. Sub numele de neamț o să atac simțitatea ei... și s-o apuce năbădăile subt acel de grec. negruzzi, s. iii, 51. A-l găsi năvîrliele, năbădăile. baronzi, l. 46. Gesticulează parcă l-ar fi apucat năbădăile. i. negruzzi, s. v, 166. Cînd o văz pe nevasta asta a mea, că vine cu vadra... tocmai din vale... mă găsesc năbădăile. preda, î. 158. Oamenii cred că (pe cel epileptic) îl bîntuie dracul, că are năbădaie sau năvîrlii. h iv 296. ◊ (Întărit prin determinări cantitative) Tremură de parcă îl găsesc toate năbădăile. pann, p. v. iii, 52/14. Simțesc cum intră-n mine șeaptezeci de năbădăi. hasdeu, r. v. 13. Și-i tremura barba și picioarele de păreau că-l scutură toate năbădăile. rev. crit. i, 277. ◊ Expr. A băga în năbădăi = a) a speria, a înfricoșa. Și unde începu reteveiul a le-nmuia ale oase, de-i băga în năbădăi. pop., ap. gcr ii, 356. Te bag în năbădăile cu dracii. h rv 159; b) a face (pe cineva) să-și piardă calmul, stăpînirea de sine; a zăpăci, a înnebuni. Lelea, cu făptura ei, M-a băgat în năbădăi. șez. viii, 26. 2. (Regional; la pl.) Capricii, toane, nazuri, fasoane; hachițe, pandalii. Țăranii le rabdă însă toate năbădăile, fiindcă, în sărăcia lor, un miel nu e de lepădat. vlasiu, a. p. 24. ◊ fig. Particularitățile, „năbădăile” și „burzuluielile” mașinilor. contemp. 1949, nr. 165, 10/6. ◊ loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (2); temperamentos. Acoperise mușcătura pe care i-o lăsase pe gît o femeie cu năbădăi. pas, z. ii, 246. – pl.: năbădăi. – Etimologia necunoscută.