NĂBĂDAICĂ, năbădăici, s. f. (Reg.; mai ales la pl.) 1. Acces de furie, de mânie. 2. (Criză de) epilepsie. – Năbădăi^1[1] + suf. -aică.

năbădaică sf [At: RUSSO, S. 103 / V: ~pă~ / Pl: ~dăici, ~dăice / E: năbădaie + -că] (Reg; mpl) 1 Năbădaie (3). 2 Acces de furie. 3 Capricii.

NĂBĂDAICĂ, năbădăici, s. f. (Reg.; mai ales la pl.) 1. Acces de furie, de mânie. 2. (Criză de) epilepsie. – Năbădăi¹ + suf. -aică.

NĂBĂDAICĂ, năbădăici, s. f. (Învechit și regional, mai ales la pl.) 1. Spaimă, frică. 2. Furie, mînie. V. năbădăi¹. Ei! apoi să nu te apuce șaptezăci de năbădăici? ALECSANDRI, T. I 113. 3. Epilepsie. Tremura, sărmanu, ca de năbădăici. ALECSANDRI, T. 47. 4. (La sg.) Drac, diavol. Naiba, năbădaica... îi umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. RUSSO, S. 103. – Pl. și: năbădăice (ALECSANDRI, T. 366). – Variantă: năpădaică (ȘEZ. VII 135) s. f.

năpădaică sf vz năbădaică

NĂPĂDAICĂ s. f. v. năbădaică.

năbădaică (reg.) (desp. -dai-) s. f., g.-d. art. năbădăicii; pl. năbădăici

năbădaică (reg.) (-dai-) s. f., g.-d. art. năbădăicii; pl. năbădăici

năbădaică s. f. (sil. -dai-), g.-d. art. năbădăicii; pl. năbădăici

NĂBĂDAICĂ s. f. (Regional; mai ales la pl.) Năbădaie (1). Strigoii, stihiile, ...naiba, năbădaica... îi umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. russo, s. 103. Știi că mă apucă năbădăicele cînd văd un plic ministerial, căci îmi pare că cuprinde un decret... sau o destituire. ALECSANDRI, T. 119, cf. 47, CANDREA, f. 258. <span style=„font-family: Helvetica; font-size: 13px;”>◊ </span>(În imprecații) Întreabă-l singur! Bată-l năbădaica. hasdeu, r. v. 105. Nu-mi mai pomeni de canțonul cel de dascăl, lua-l-ar năbădăicele. alecsandri, t. 366. Zghihui-te-ar năpădăicile 99 de ani, prostule! șez. vii, 135. ◊ (Întărit printr-o determinare numerică) Ei, apoi să nu te-apuce șaptezeci de năbădăici? alecsandri, t. 397. – pl.: năbădăici și năbădăice. – Și: năpădaică s. f. – Năbădaie + suf. -că.