ponc, poancă [At: LB / V: (reg) ~nci, ~nce, panc, punc, (îvr) poance sf / Pl: ~nci, poance, ponce / E: mg ponk „deal”] 1-2 a (Mol; Ban; d. forme de relief, poziția unor obiecte etc.) (Aproape) vertical. 3 sf (Reg) Pantă foarte abruptă. 4-5 sf (Reg; îljv) În poancă Oblic. 6 a (Reg; d. afirmațiile cuiva) Direct. 7-8 smf, a (Ban; Trs) (Persoană) care se uită șașiu. 9-10 sf, a (Ban; Trs) (Om) zbanghiu. 11-12 sf (Reg; îljv) În poancă Chiorâș. 13-14 smf, a (Reg) (Om) lipsit de istețime Si: prost. 15-16 smf, a (Reg) (Om) care nu știe să se descurce. 17-18 smf, a (Reg) (Om) pe care îl înșeală toți cu ușurință. 19 sf (Îlav) De-a poanca La întâmplare, fără o țintă precisă. 20 sf (Mol) Organ genital femeiesc. 21 sm (Ban) Ghiont. 22 sf (Reg; mpl) Ceartă. 23 sf (Îlav) În ponce În contradictoriu. 24 sf (Ban) Privire urâtă și pătrunzătoare. 25 sf (Ban; îe) A da poanca A-i merge rău. 26 av (Reg) Cu ciudă. 27 av (Reg) Cu dușmănie.

PONC poancă (~ci, poance) reg. (despre dealuri, pante) Care este foarte înclinat; abrupt. /<ung. ponk

ponc, poáncă adj., pl. f. e (cp. cu ung. ponk, bancă, rampă, deal, d. germ. bank, bancă. Dac. 3, 722). Vest. Chĭorîș, chĭondorîș, încrucișat, șpanchĭ. Tont, prost. În poancă (Suc.), ponciș, prea povîrnit (Șez. 32, 110). V. poncĭ 2.

poance sf vz ponc

ponci³, ~ce a vz ponc

ponct^[1] sn vz punc^[2]

punc, ~ă a vz ponc

ponc (-oancă), adj. – 1. (Banat) Pieziș, cruciș. – 2. (Olt.) Țicnit, zăpăcit. – Var. Mold. ponci. Origine îndoielnică. Pare un der. din sl. pęti, piną „a încrucișa”, în forma *ponca, cf. sponcă, din sŭpęti (Cihac, II, 268). Legătura cu mag. ponk „colină” (Drăganu, Dacor., III, 722) este incertă. – Der. poancă, s. f. (înclinație, poziție oblică; Banat, ghiont); ponciș, adv. (cruciș); (îm)poncișa, vb. (a străbate; a încrucișa); împonci, vb. refl. (a certa, a se lupta).

PONC adj., s. v. bleg, nătăfleț, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prost, prostănac, stupid, tont, tontălău.

ponc adj., s. v. BLEG. NĂTĂFLEȚ. NĂTĂRĂU. NĂTÎNG. NEGHIOB. NEROD. NETOT. PROST. PROSTĂNAC. STUPID. TONT. TONTĂLĂU.

ponc, poancă, adj., s.m. și f. (reg.) 1. (adj.; despre forme de relief, poziția unor obiecte) vertical. 2. (adj.; despre afirmațiile cuiva) fățiș, direct. 3. (adj.) zbanghiu. 4. (adj. și s.m. și f.) (om) lipsit de istețime, care nu știe să se descurce, pe care îl înșală cu ușurință toți; om prost, nătâng. 5. (s.f.) pantă foarte piezișă, abruptă. 6. (de obicei la pl., s.f.) ceartă, neînțelegere, discordie. 7. (s.f.) privire urâtă și pătrunzătoare. 8. (s.m.) ghiont.

ponc, ponci, ponce, s.f. (reg.) 1. Ceartă, neînțelegere, discordie. 2. (în expr.) În ponce = împotriva, contradictoriu; a grăi în ponce = a vorbi în batjocură, a lua peste picior pe cineva, a glumi pe seama cuiva: „Cu murgul venind în copce, / Cu mine grăind în ponce” (Brediceanu, 1957: 107). – Din magh. ponk „rampă, deal, colină” (Drăganu, după DER; MDA).

ponc, ponci, ponce, s.f. – (reg.) Ceartă, neînțelegere, discordie. – În expr. în ponce = împotriva, contradictoriu. A grăi în ponce = a grăi în batjocură, a lua peste picior pe cineva, a glumi pe seama cuiva: „Cu murgul venind în copce, / Cu mine grăind în ponce” (Brediceanu, 1957: 107). – Din magh. ponk „rampă, deal, colină” (Drăganu, cf. DER; Scriban, MDA).

ponc, ponci, ponce, s.f. – Ceartă, neînțelegere, discordie. – În expr. în ponce = împotriva, contradictoriu. A grăi în ponce = a grăi în batjocură, a lua peste picior pe cineva, a glumi pe seama cuiva: „Cu murgul venind în copce, / Cu mine grăind în ponce” (Brediceanu 1957: 107). – Din magh. ponk „deal” (MDA).