pădurice sf [At: GOLESCU, Î. 52 / Pl: ~ci / E: pădure + -ice] 1-6 (Șhp) Pădure (1-3) (mică) Si: (rar) pădurică (1-6), păduriște (1-6), păduriță (1-6). 7 (Pan) Porțiune neîngrijită de teren, unde plantele cresc în voie, din abundență. 8 (Fig; udp „de”) Mulțime.

PĂDURICE, pădurici, s. f. Pădure de mică întindere, cu copaci puțini sau tineri. O pădurice plină de muguri tineri se revărsa pe laturile drumului și suia și ea, cu drumul, la deal. SADOVEANU, O. IV 384. Moș Șărban, simțind că boii îs cam osteniți, hotărî să se oprească o noapte întreagă în colțul unei pădurici. BUJOR, S. 136. Pădurice, deasă ești, Mindra mea, departe ești. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. ◊ Fig. A intrat în atelierul cu mese lungi pe cîteva rînduri și cu mașini pe margini, cu o pădurice de capete de femei și băieți. PAS, Z. I 292.

pădurice f. pădure cu arbori mici.

păduríce f. (d. pădure). Pădure mică (de mică întindere). V. vlăstăriș.

pădurice s. f., g.-d. art. păduricii; pl. pădurici

pădurice s. f., g.-d. art. păduricii; pl. pădurici

pădurice s. f., g.-d. art. păduricii; pl. pădurici

PĂDURICE s. (SILV.) (pop.) păduriță, (reg.) mărunțuș. (O ~ de ulmi.)

PĂDURICE s. (SILV.) (pop.) păduriță, (reg.) mărunțuș. (O ~ de ulmi.)