răpciugă sf [At: POLIZU / V: (reg) ~ug, ~cig sn, ~ungă, rep~ / Pl: ? / E: nct] 1 Boală contagioasă, de obicei la animale domestice, caracterizată prin ulcerații pe mucoasa nazală, respirație grea etc. Si: morvă, (rar) rapin, (reg) cârtiță (3). 2 Cal bătrân, slab și bolnav Si: mârțoagă, rablă (3), talan.

RĂPCIUGĂ s. f. 1. Boală contagioasă de care suferă mai ales caii și care se caracterizează prin ulcerații pe mucoasa nazală, scurgeri din nas, respirație grea etc.; morvă. Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele și armele sînt bine curățate și pregătite, odată se scutură și el, și toate bubele și răpciuga căzură de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 3. 2. Animal, mai ales cal, bătrîn, bolnav, neputincios. V. mîrțoagă. Iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194.

RĂPCIUGĂ f. 1) Boală contagioasă a unor animale (cai, măgari, catâri etc.), transmisibilă și omului, care se manifestă prin ulcerații, mai ales pe mucoasa nazală; morvă. 2) fig. Animal (mai ales cal) bătrân și fără putere; mârțoagă; gloabă. /Orig. nec.

răpciugă f. curgerea nasului (boală lipicioasă la cai): o răpciugă de cal CR. [Origină necunoscută].

răpcĭúgă f., pl. ĭ (cuv. slav dintr’o răd. care arată horcăitu, ca și vsl. rŭpŭtati, a murmura, ropotŭ, murmur, hrapati, a sfprăi, a necheza, nsl. hropot, murmur, sîrb. hropati, a horcăi, bg. hropotnica, guturaĭ, rus. hrepetátĭ, a necheza. V. răpștesc, horcăĭ, ropot). Un fel de guturaĭ puternic al cailor și măgarilor. – Animalu răpcĭugos trebuĭe să moară, că remediŭ nu există. Această boală se transmite la oĭ, capre, cînĭ, pisicĭ, ĭepurĭ de casă și om, dar nu și la boĭ și porcĭ. Microbu eĭ se află în muciĭ și balele caluluĭ bolnav, în carnea, sîngele și oasele luĭ, pe hamurile luĭ și pe tot ce a venit în contact cu microbu. Calu răpcĭugos tușește, răsuflă greŭ, are ferbințeală și slăbește văzînd cu ochiĭ. El trebuĭe ucis pe loc și ars cu toate ale luĭ, ĭar grajdu trebuĭe văruit și spălat cu acid fenic în soluțiune de 5%. Omu răpcĭugos trebuĭe izolat.

răpcig sn vz răpciugă

răpciug² sn vz răpciugă

răpciungă sf vz răpciugă

repciugă sf vz răpciugă

+răpciugă (desp. -ciu-) s. f., g.-d. art. răpciugii; pl. răpciugi

răpciugă (-ciu-) s. f., g.-d. art. răpciugii

răpciugă s. f.

răpciugă, -gii gen. a.

răpciugă (răpciugi), s. f. – Respirație grea, morvă. Origine obscură. Fără îndoială de origine sl., probabil în loc de *răpștiugă, de la răpști „a murmura”; pentru semantism, cf. sb. hropati „a sufla greu” față de hropotnija „gripă”, bg. hropotnica „catar”, rus. sapĕtĭ „a sforăi” față de sap „răpciugă” (Cihac, II, 306). – Der. răpciugos, adj. (cu răpciugă).

RĂPCIUGĂ s. v. morvă.

RĂPCIUGĂ s. (MED. VET.) morvă, (rar) rapin, (reg.) cîrtiță, mucărie. (Cal bolnav de ~.)

răpciúgă, s.f. Boală contagioasă la animalele domestice. – Et. nec. (DER).

răpciugă, s.f. – (med. vet.) Boală contagioasă la animalele domestice. – Et. nec. (DER, DEX, MDA).

răpciugă, s.f. – Boală contagioasă la animalele domestice. – Et. nec. (MDA).