SUGHIȚA, sughiț, vb. I. Intranz. A scoate sughițuri. [Prez. ind. și: sughit] – Lat. pop. subgluttiare (= singultare).

sughița vi [At: VARLAAM, C. 222 / V: (rar) ~ite (Pzi: sughit), (reg) ~ți / Pzi: ? / Pzi: sughit (A și: (reg) sughiț), (reg) ~țez / E: ml *subgluttiare] 1 A scoate sughițuri (1) în timpul plânsului (sau, rar, al râsului). 2 (Pex) A plânge (sau, rar, a râde) foarte tare, cu sughițuri (1). 3 A scoate sughițuri (2). 4 A fi apucat de sughițuri (3). 5 (Fig) A striga brusc, cu un ton ascuțit.

SUGHIȚA, sughiț, vb. I. Intranz. A scoate sughițuri. [Prez. ind. și: sughit] – Lat. pop. subgluttiare (= singultare).

SUGHIȚA, sughiț și sughit, vb. I. Intranz. A scoate sughițuri; a plînge cu sughițuri. O găsi pe Elvira sughițînd de plîns, prăbușită în întunerec pe un divan. DUMITRIU, N. 42. Ipate tot sughița, tot ofta din greu și de-abia aștepta să vie dumineca. CREANGĂ, P. 166. Copilașul... tremura și sughița de frig și de foame. CONTEMPORANUL, III 923. Sughiț. De ce? De sete? ib. II 69. ◊ (Ironic) Domnul colonel își sugea dinții falși și sughița: Mîine plecarea! DUMITRIU, N. 186.

A SUGHIȚA sughiț intranz. A scoate involuntar un sunet scurt, nearticulat, cauzat de contracția bruscă a diafragmei; a scoate sughițuri; a icni. ~ de frig. ◊ ~ de plâns a plânge foarte tare, cu sughițuri. /<lat. subgluttiare

sughite v vz sughița

sughiț sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~uri / E: pvb sughița] 1 (Mpl) Inspirație bruscă, zgomotoasă, adesea repetată sacadat, care însoțește crizele, de obicei, de plâns, (mai rar, de râs) și care poate continua și după încetarea plânsului (sau a râsului) Si: suspin Vz: hohot. 2 Sunet caracteristic, nearticulat, sonor și spasmodic, repetat la intervale (relativ) regulate, produs printr-o inspirație bruscă ce face să vibreze coardele vocale la trecerea aerului prin glotă și provocat de contracțiile bruște, convulsive și involuntare ale diafragmei Si: sughițeală (1). 3 Suită sau criză de sughițuri (2) Si: (îrg) sughițeală (2).

sughiți v vz sughița

sughițì v. 1. a scoate sughițuri: sughite într’una; 2. fig. a duce dorul: a sughiți după ceva. [Lat. vulg. SUBGLUTTIRE = clasic SINGULTIRE].

2) sughíț, a -á v. intr. (lat. pop. subgluttiare, var. din sub-gluttire, cl. singlutire și singultare; it. singhiozzare, pv. sanglotir, fr. sangloter, cat. senglotar, sp. sollozar, pg. soluzar. V. înghit). Îs apucat de sughițurĭ. (Cînd sughițĭ, poporu zice că te pomenește cineva).

sughița (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. sughiț, 3 sughiță; conj. prez. 1 sg. să sughiț, 3 să sughițe

sughița (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. sughiț, 3 sughiță

sughița vb., ind. prez. 1 sg. sughiț, 3 sg. și pl. sughiță; ger. sughițând

sughiț, -țe 3 conj., -țam 1 imp., -ța inf.

sughița (-ț, at), vb. – A scoate zgomote prin contractarea diafragmei. – Mr. sugliț(are), megl. sugliț(are.) Lat. subglŭttĭare (Cihac, I, 126; Densusianu, Hlr., 170; Pușcariu 1682; Densusianu, Filologie, 448; REW 7943; Tiktin), cf. sicil. suggyttsari, calabr. sogliuttu, suggiuttu, roman. sulluttsare, sp. sollozar, port. soluçar. Legătura cu singultĭāre (Philippide, Principii, 108) este anterioară rom. Uz general (ALR, I, 84). – Der. sughiț, s. n. (contracție a diafragmei însoțită de zgomot; hohot).