trio [At: VALIAN, V. / Pl: ~uri, (rar) ~iuri / E: it, fr trio] 1 sn Grup format din trei interpreți vocali sau instrumentali care execută împreună o compoziție muzicală Si: terțet (1). 2 sn Compoziție (sau parte dintr-o compoziție) muzicală scrisă pentru trio (1) Si: terțet (2). 3 sn Partea de la mijloc, mai melodioasă și mai liniștită, a unor compoziții muzicale (de dans). 4 sn (Fam) Grup de trei persoane care se află mereu împreună. 5 a (Teh; îs) Laminor ~ Laminor cu trei cilindri.

TRIO s. n. 1. Compoziție sau parte dintr-o compoziție muzicală scrisă pentru trei voci sau pentru trei instrumente; grup de trei executanți sau trei instrumente care execută o asemenea compoziție. ♦ Partea de la mijloc, mai melodioasă și mai liniștită, a anumitor compoziții muzicale de dans (după care se repetă prima parte, mai săltăreață). 2. (Familiar) Grup de trei persoane, de trei prieteni. Un trio de băieți veseli.

TRIO s.n. 1. Ansamblu alcătuit din trei interpreți; compoziție muzicală scrisă pentru trei voci sau pentru trei instrumente; terțet. 2. (Fam.) Grup de trei. ♦ (Tehn.) Laminor trio = laminor cu trei cilindri. [Pron. tri-o. / < it., fr. trio].

TRIO s. n. 1. compoziție muzicală scrisă pentru trei voci sau instrumente. ◊ secțiune mediană a unor forme tripartite (scherzo, menuet, marș etc.) 2. formație instrumentală din trei interpreți. 3. (fam.) grup de trei persoane. 4. (tehn.) laminor ~ = laminor cu trei cilindri. (< it., fr. trio)

TRIO ~uri n. 1) Ansamblu muzical format din trei executanți (vocaliști sau instrumentiști); terțet. 2) Compoziție muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu; terțet. 3) fam. iron. Grup de trei persoane nedespărțite, unite prin interese sau gusturi comune. [Art. trioul] /<it., fr. trio

trio n. 1. bucată de muzică pentru trei voci sau pentru trei instrumente; 2. reunire de trei persoane.

*trío n. fără pl. (it. trio, imitat după duo). Terțet, bucată muzicală p. treĭ vocĭ.

trio s. n., art. trioul; pl. triouri

trio s. n., art. trioul; pl. triouri

trio s. n., art. trioul; pl. triouri

trio invar.

trio 1. Formație de cameră alcătuită din trei instrumentiști, combinarea instrumentelor componente putând fi foarte variată (numai corzi, numai suflători, suflători cu pian; tipul clasic cel mai frecvent: pian, vl., vcl.). 2. Compoziție muzicală destinată a fi cântată de un t. (1). 3. Parte mediană în unele lucrări instr. și orch. (menuet*, scherzo*, vals*, marș*). Noțiunea a apărut în perioada barocului*, când s-a intercalat între două menuete, ce se cântau unul după altul, o piesă cu caracter contrastant (agogic*, dinamic*, de mod*) numită t. În unele cazuri era executat de trei instr. Forma t. este bipartită sau tripartită. 4. Trio-sonată, v. sonată.

trio-sonată v. sonată.

TRIO s. 1. (MUZ.) terțet. (Un ~ dintr-o operă.) 2. treime, triadă, trinitate, (pop.) troiță. (Formau un ~ nedespărțit.)

TRIO s. 1. (MUZ.) terțet. (~ dintr-o operă.) 2. treime, triadă, trinitate, (pop.) troiță. (Formau un ~ nedespărțit.)