țâțacă sf [At: (a. 1719) CAT. MAN. II, 89 / V: țiț~, țăț~, țaț~, țacă / Pl: ~ace / E: țață + -acă] 1-18 (Mol; șhp) Țață (1-9).

țacă² sf vz țâțacă

țațacă sf vz țâțacă

țățacă sf vz țâțacă

țițacă sf vz țâțacă

ȚĂȚICĂ, Mold. ȚĂȚACĂ, ȚÎȚACĂ sf. dim. ȚAȚĂ: viu și eu după tine numai decît, numai să vorbesc cevașilea cu țățica (CAR.); hai că ne-așteaptă țîțecele (ALECS.).

❍ȚÎȚACĂ 👉 ȚĂȚICĂ.

ȚACĂ s. f. v. țîțacă.

ȚÎȚACĂ, țîțace, s. f. (Mold.) Diminutiv al lui țață. Țîțaca noastră Leona avea nevoie să se mînie, să tune și să detune în fiecare zi. SADOVEANU, N. F. 6. Ascultă, Gulița nineacăi; hai, că ne-așteaptă țîțacele. ALECSANDRI, T. 408. – Variantă: țacă s. f.

țâțacă (reg.) s. f., g.-d. art. țâțacăi/țâțacei/țâțachii; pl. țâțace

țâțacă (reg.) s. f., g.-d. art. țâțacăi/țâțachii/țâțacei; pl. țâțace

țâțacă s. f., g.-d. art. țâțacăi/țâțachii/țâțacei; pl. țâțace

care-i maracu’? / taina? / țaca? expr. ce mai e nou?, care e cursul evenimentelor?

țacă, țăci, s.f. (reg.) 1. scândurea de lovit mingea la un joc de copii; (art.) jocul de copii. 2. un fel de cioc de barză, făcut din scândurele și fixat pe fața flăcăului deghizat în brezaie.